Un tânăr, și-un birou între atâtea altele d-acolo, trec luni sau ani, birou-și schimbă el.
Iar anii trec și-ajunge-n liniștea lui de separeu.
Aceeași sală și-același etaj, ani trec.
Trec, poate nu mulți dar poate nici puțini, și-l mută la camera de lângă.
Aici, el bine nu-stă, și repede-l trimit mai sus.
Ce bucurie mare când văzuta, chiar la intrare pe-acel hol un birou gol.
Dar nu era al lui să fie, ci-al secretarei de etaj.
Frumoasă domnișoară, tinerică, dar ce folos să lase el zâmbet larg la gură.
Își ia seama că-i bătrân d-acuma, și-acasă îl așteptă-n prag,
Copii și o nevastă.
Tânăr, liber să fi fost, o altă soartă-ar fi avut aceasta.
Deci se retrage resemnat, la-l său birou, de geamuri mari aerisit.
Liniște multă nici aici n-avu, că anii grei treceau cu muncă și stres afurisit.
Dar un sfârșit avu în muncă-aici, la un etaj mai sus cu el.
Și-a primit și învoire de la șef-su, cu el s-o ia pe domnișoara...
Și-a dus-o deci în anticamera lui. Să-i fie d-acum secretar' doar lui.
Ce mare bucurie-avea de-acum bătrânul.
Dar într-o zi el coborâ cu treabă, după ani de muncă, acolo la etajul prim.
Și mare zarva este-n încăpere, și mobile se-aruncă, că sunt vechi.
Își vede 'ntr-o secundă biroul vechi, cum i-se aruncă.
Și tot atunci el vede muncă, ani după ani etaj după etaj, cum i-se aruncă.
Și-același ceas, de obicei grăbit, acuma stă, doar pentru el în loc,
Dar gata, gata... totul a trecut ca o secundă,
Ca doar o mobilă veche, d-aruncat.
