Se afișează postările cu eticheta Litere. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Litere. Afișați toate postările

vineri, 9 martie 2012

În urmă...

În urma trenului, cu aripa frântă în buzunar,
Stau, privesc lung și scriu ad-hoc.
Nu fac mai nimic snob.
Nici din creion nu dau,
nici neuroni n-agit.

Aștept să explodez pe dat'
instant, ca trei în unu la borcan.
Mă doare capu'.
Hai au revoire!

Scurtmetraj de viață

Un tânăr, și-un birou între atâtea altele d-acolo, trec luni sau ani, birou-și schimbă el.
Iar anii trec și-ajunge-n liniștea lui de separeu.
Aceeași sală și-același etaj, ani trec.

Trec, poate nu mulți dar poate nici puțini, și-l mută la camera de lângă.
Aici, el bine nu-stă, și repede-l trimit mai sus.
Ce bucurie mare când văzuta, chiar la intrare pe-acel hol un birou gol.
Dar nu era al lui să fie, ci-al secretarei de etaj.

Frumoasă domnișoară, tinerică, dar ce folos să lase el zâmbet larg la gură.
Își ia seama că-i bătrân d-acuma, și-acasă îl așteptă-n prag,
Copii și o nevastă.

Tânăr, liber să fi fost, o altă soartă-ar fi avut aceasta.
Deci se retrage resemnat, la-l său birou, de geamuri mari aerisit.
Liniște multă nici aici n-avu, că anii grei treceau cu muncă și stres afurisit.
Dar un sfârșit avu în muncă-aici, la un etaj mai sus cu el.

Și-a primit și învoire de la șef-su, cu el s-o ia pe domnișoara...
Și-a dus-o deci în anticamera lui. Să-i fie d-acum secretar' doar lui.
Ce mare bucurie-avea de-acum bătrânul.

Dar într-o zi el coborâ cu treabă, după ani de muncă, acolo la etajul prim.
Și mare zarva este-n încăpere, și mobile se-aruncă, că sunt vechi.
Își vede 'ntr-o secundă biroul vechi, cum i-se aruncă.
Și tot atunci el vede muncă, ani după ani etaj după etaj, cum i-se aruncă.

Și-același ceas, de obicei grăbit, acuma stă, doar pentru el în loc,
Dar gata, gata... totul a trecut ca o secundă,
Ca doar o mobilă veche, d-aruncat.

Bizantină

Din camerele cu tavanele boltite,
Privesc la noi cei ce cu cărțile deschise
La litere ce nu se știu citite de-ori și cine,
Veghează-ntruna, a noastre vieți evoluționiste.

Și râd și plâng...
Se mai îndeamnă între ei din când în când,
Că nu mai au curaj săracii,
Când văd că-n oameni intră-ntruna dracii.

Doar Unul, mai slăbuț și mai golaș, dintr-o absidă,
Privea de pe-a Lui cruce, pân' la noi cu milă,
Și se gândea și El săracu'
Cum poate să mai facă, să ierte lumea întreagă.

“Sa poti muri singur de ras…”

Început atunci când nici însăși începutul nu-și putea da seama ca există, s-a stins ca și cum nu ar fi fost. Însa-și luarea-i ființă l-a ucis cu nemiloasă cruzime. Nu a putut rezista, n-avea puterea să reziste. Odată ieșit din cochilia lui, ce-i ținea loc până și de atmosferă, a fost sufocat de cei din jur, cu sau fără voia lor. Fiecare mișcare a lor îl durea și cu fiecare gest al lor murea încet, încet, țipând mut prin semne făcute în aer cu mâinile-i amputate. A ales să fugă înapoi, dar nici înapoi-ul nu-l mai primea. Înapoi-ul lui a dispărut, un nor făcut din visele copilăriei. De îndată ce prima privire spre el a străpuns durerea ce-l înconjura pe bietul omuleț, înapoi-ul s-a evaporat, lăsându-l al nimănui însuși nimeni-ului. Astfel, singur, încearcă să sublimeze și el cât mai repede, dar nu știa că asta nu se va întâmpla decât o dată cu moartea. Iar ea va veni mult, mult prea târziu.