vineri, 9 martie 2012

“Sa poti muri singur de ras…”

Început atunci când nici însăși începutul nu-și putea da seama ca există, s-a stins ca și cum nu ar fi fost. Însa-și luarea-i ființă l-a ucis cu nemiloasă cruzime. Nu a putut rezista, n-avea puterea să reziste. Odată ieșit din cochilia lui, ce-i ținea loc până și de atmosferă, a fost sufocat de cei din jur, cu sau fără voia lor. Fiecare mișcare a lor îl durea și cu fiecare gest al lor murea încet, încet, țipând mut prin semne făcute în aer cu mâinile-i amputate. A ales să fugă înapoi, dar nici înapoi-ul nu-l mai primea. Înapoi-ul lui a dispărut, un nor făcut din visele copilăriei. De îndată ce prima privire spre el a străpuns durerea ce-l înconjura pe bietul omuleț, înapoi-ul s-a evaporat, lăsându-l al nimănui însuși nimeni-ului. Astfel, singur, încearcă să sublimeze și el cât mai repede, dar nu știa că asta nu se va întâmpla decât o dată cu moartea. Iar ea va veni mult, mult prea târziu.

Niciun comentariu: